Cherepkivtsi

Долой коммунистическую партию Румынии и заносчивого ученика сапожника во главе её. Tolstoi. În original. Anna Karenina. Primele rânduri. Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său. Știu doar această frază în rusă. Iarna lui 1983. Pe drum din România spre Polonia. La unu noaptea a trebuit să cobor la prima gară de pe teritoriul sovietic. Nu aveam viză. Mi se spusese că în trenul respectiv nu aveai nevoie de viză, pentru că mergea închis direct prin Uniunea Sovietică până în Polonia. Am crezut. Și am vrut să cred. Destul de naiv.

Pentru siguranță, totuși, am luat cu mine câteva cartușe de țigări – Kent, cele albe de la Kent – și câteva pachete de cafea boabe de la Aldi. Cu Kent, cele albe de la Kent, și cafea boabe, puteai obține în România tîrzie socialistă orice lucru care de fapt nu se găsea. Se spunea că fetele și-ar da nevinovăția pentru ele. Cu câteva dresuri ca bonus. Niciodată nu am avut dresuri la mine. Pur și simplu pentru că nu-mi puteam imagina că fetele care mă interesau ar fi fost disponibile pentru câteva pachete de țigări și dresuri. Și fetele care poate ar fi fost disponibile pentru câteva pachete de țigări și dresuri nu mă interesau.

În trenul spre Poznan, prima uniformă pe care am întâlnit-o a primit câteva pachete de Kent pentru siguranță. Era controlorul român. Risipă inutilă, mi-am zis apoi. Biletul meu de întoarcere la vagonul de dormit clasa întâi, echivalent cu șaisprezece mărci, era în regulă oricum. Prea târziu. Compartimentul meu era surprinzător de curat. Și surprinzător de cald. Geamurile nu se puteau deschide. Ei bine, mi-am zis. Deci trenul chiar mergea închis prin Uniunea Sovietică. Nu mult mai târziu, trenul s-a oprit în pustietate. Doar zăpadă în lumina lunii. Probabil era granița cu Ucraina.

Următoarele uniforme erau sovietice. Vroiau să-mi vadă actele. Nu aveam decât pașaportul, biletul de vagon de dormit și o autorizație de ieșire din România falsificată de mine. Carte de identitate, permis de conducere? Nu le-au vrut. Cafeaua mea boabe și țigările Kent le-au refuzat cu rutină. Patrioți convinși. A trebuit să recunosc că marca mea exotică de țigări putea face minuni doar în România. Nici măcar Camel-ul meu pentru uz personal nu putea înlocui viza de tranzit lipsă.

La următoarea gară a trebuit să cobor. Și am rămas în Cine-știe-unde dincolo de granița românească. Am uitat numele stației, dacă l-am știut vreodată. Probabil Cherepkivtsi. A trebuit să aștept trenul înapoi spre Suceava. Sala de așteptare imensă era caldă, aproape prea caldă. A trebuit să cumpăr un nou bilet de tren cu dolari frumoși la cursul oficial. Am primit în schimbul bancnotei de douăzeci de dolari câteva monede românești și o bancnotă de zece lei uzată. Rublele ca rest oricum nu le-aș fi putut scoate din țară. Taxă de învățare. Până la plecarea trenului înapoi am avut de așteptat mai bine de trei ore.

Timpul de așteptare nu m-a deranjat prea mult, eram la căldură și aveam ceva de citit. Anna Karenina. Și am început să vorbesc cu personalul uniformizat plictisit, atât cât mi-a permis vocabularul meu românesc încă destul de compact. Am discutat despre România, Ceaușescu, viața mizerabilă în socialismul românesc, familia mea din Germania. Și desigur despre Tolstoi.

Atmosfera era plăcută. Relaxată. Lev Nikolaevici Tolstoi este unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile. Am fost de acord. Probabil eram primul capitalist care a coborât în această gară de frontieră de la război încoace. Unul dintre funcționari mi-a scris primele rânduri în rusă în cartea mea. Așa am crezut cel puțin. Cel puțin așa mi-a vândut el textul original. Dar, după cum am spus, eram naiv. Cu siguranță, personalul a observat și asta. Vrea să treacă prin Uniunea Sovietică fără viză! Mai naiv de atât nu se poate!

Șefa de stație, recognoscibilă după mai multă blană pe șapcă, stele pe umeri și comportament de supraveghetor conform clișeelor, nu i-a plăcut fraternizarea evidentă a personalului ei cu intrusul din străinătatea capitalistă. M-a alungat într-un hol mare, dar rece. Neîncălzit. Iarnă continentală. Cunoștințele mele rudimentare de rusă sunt dobândite cu greu.

Все счастливые семьи похожи друг на друга, каждая несчастливая семья несчастлива по-своему – Jos cu Partidul Comunist Român și cu ucenicul cizmar încrezut din fruntea lui! Putea fi și asta. În 1983 nu exista Google. În acest caz, în cadrul unei confruntări posibile cu funcționarii de frontieră români, cafeaua mea de la Aldi și țigările exotice ar fi putut deveni argumente puternice. Dar nimeni nu a controlat.

Funcționarul de frontieră român nu era interesat de literatură în limbi străine.